Violența nu este divertisment

Pe 25 noiembrie, Ziua internaţională de luptă împotriva violenţei asupra femeilor, mergem în Piaţa Presei Libere să tragem un semnal de alarmă: Violenţa nu este divertisment!

Mulţi dintre noi suntem dezamăgiţi de presa românească. Nu ne mai uităm la televizor, nu mai cumpărăm ziare, poate mai citim articole online. În tot acest timp, în mass-media ia amploare un fenomen pe care avem obligaţia să-l cunoaştem şi să nu-l tolerăm: violenţa împotriva femeilor a devenit divertisment. Este exploatată şi oferită publicului drept distracţie. Violul şi violenţa domestică sunt o marfă bună pentru jurnaliştii români. Goana după senzaţional a atins cote alarmante, degradante şi intolerabile.

Violența împotriva femeilor este un fenomen social extins în România. 12.000 de cazuri de violenţă s-au înregistrat anual în ultimii trei ani iar cazurile de viol au crescut de la an la an cu aproape 9%. Acestea sunt doar cazurile raportate. Cifrele reale sunt mult mai mari, într-o cultură care tolerează violența împotriva femeilor și descurajează raportarea violenței și agresiunilor sexuale.

Prin superficialitatea cu care tratează fenomenul, prin tabloidizarea şi transformarea violenţei împotriva femeilor în divertisment, mass-media contribuie la întreţinerea şi promovarea acestei culturi a violenţei:

• Prezentarea poveştilor de violenţă în familie în mod senzaţionalist, ca incidente izolate, deşi de cele mai multe ori victimele îndură luni sau ani de abuzuri. Mass-media ratează miza contextualizării şi prezentării violenţei ca fenomen social, cu cauze, efecte şi măsuri de prevenţie.
• Imposibilitatea victimelor de a se raporta la ceea ce văd în presă: pentru majoritatea, conceptul de violenţă domestică aşa cum apare în presă este străin. În afară de crime şi acte de brutalitate extremă, celelalte abuzuri asupra femeilor nu sunt relatate. De multe ori experienţa de acasă este diferită. Victima poate avea un sentiment de alienare, de singurătate şi de renunţare. Nu există modele în jur care s-o facă să se decidă să iasă din situaţia de violenţă.
• Responsabilitatea autorităţilor este invocată numai în cazurile de crimă şi violenţă extremă şi numai punctual. Rar apar informaţii despre ce ar trebui să facă victimele aflate în situaţii similare pentru a se proteja (certificatul medico-legal, ordinul de protecţie, adăposturi, centre de consiliere). Poveştile femeilor care au reuşit să rupă cu succes lanţul dependenţei economice şi psihologice de agresor îşi găsesc rar locul în paginile de ziare şi în emisiunile tv.
• Folosirea unui limbaj sexualizat şi romantizat. Violenţa domestică în urma căreia femeile sunt omorâte este numită "crimă pasională".
• Invizibilitatea violenței asupra femeilor din anumite grupuri: rome, LBT (lesbiene, bisexuale şi transsexuale), deşi acestea pot fi victime atât ale violenţei domestice cât şi ale infracţiunilor motivate de ură;
• Folosirea unui limbaj pseudo-pornografic în relatările despre viol, insinuând că victima minte sau inventează, punându-se la îndoială credibilitatea sa;
• Blamarea victimei prin prezentarea detaliilor asupra vieţii personale, statutului social, comportamentului.
• Batjocorirea şi umilirea victimei, ceea ce poate descuraja alte victime să raporteze violul. Agresorii sunt deci protejaţi.
• Senzaţionalismul exagerat în relatarea actelor de agresiune fizică sau sexuală asupra femeilor de vârsta a III-a.
• Hipersexualizarea femeilor în mass media constituie o formă de violenţă simbolică asupra acestora. Femeile sunt folosite ca decor, reduse la statut de obiecte sexuale şi puse în ipostaze degradante. Acest model perpetuează, întăreşte şi legitimează stereotipurile misogine şi atitudinile negative la adresa femeilor.

Cunoaştem deja răspunsul la criticile noastre: presa nu este o instituţie de binefacere ci un SRL care funcţionează după principii comerciale: profit, cerere şi ofertă. Presa spune că oferă ceea ce publicul cere. Iată că şi noi suntem publicul şi cerem altceva. Cerem responsabilitate şi etică. Vrem jurnalism profesionist. Când nu primim argumentul cerere-ofertă, îl primim pe cel al neutralității presei – ni se spune că rolul mass media este de a transmite informații, că este unul descriptiv, nu normativ. De aceea codul etic al jurnalistului se limitează la reguli privind numărul și calitatea surselor, acuratețea datelor etc. Însă există numeroase studii care arată importanţa mass-mediei ca factor de socializare care ne influenţează modul de a gândi şi de a ne raporta la viaţă. Presa nu doar transmite informații, ci exploatează și întreține stereotipuri: că femeile sunt obiecte sexuale sau că violența împotriva lor e tolerabilă.

Trebuie să începem să vorbim despre responsabilitatea mass media!

Cerem trusturilor de presă să adopte un cod de etică profesională, să-l aplice şi să-l respecte.

Cerem jurnaliştilor să-şi asume responsabilitatea individuală pentru exercitarea profesiei şi vocaţiei lor într-un mod etic.

Somăm CNA să facă curăţenie în audiovizual şi să găsească mijloacele legale pentru stoparea difuzării de emisiuni care degradează femeile, promovează o cultură a violenţei şi transformă violenţa în divertisment.

Sprijinim libertatea de exprimare şi încurajăm jurnalismul etic, profesionist, responsabil.

Însă condamnăm public orice încercare de a deghiza mesajele degradante, misogine, umilitoare şi violente la adresa femeilor sub masca libertăţii de exprimare.